joi, 26 mai 2011

Totu-i de 3 ori în sectorul 3!




O bancă. Două bănci. Trei... mii!


Sunt un mândru locuitor al celui de al treilea sector bucureştean. Am crescut într-o zonă verde, înconjurat fiind de trei mari parcuri. Odată cu venirea la Primăria sectorului 3 a celui ce se numeşte Liviu Negoiţă, sectorul a beneficiat de multiple amenajări sau reamenajări.
S-a început cu marea asfaltare. Când marea majoritate a străzilor au fost reabilitate, s-a trecut la marea borduriadă! Asta... la doar 1 an după ce străzile fuseseră asfaltate. Deh... Alţi bani, altă distracţie! Primăria avea fonduri, prin urmare acestea trebuiau a fi consumate!
Atunci când nimic nu mai era de asfaltat, atunci când toţi cei ce stăteau în alte sectoare ne invidiau pentru starea bună a marilor bulevarde, dar şi a străzilor secundare, pentru bordurile frumos aliniate, onor Primarul nostru a decis să treacă la înfiinţarea de locuri de parcare! A trecut astfel la tăierea de trotuare pentru a face loc locurilor de parcare pe marile bulevarde, a înfiinţat parcări de reşedinţă în spaţiile dintre blocuri. Că asta a însemnat iarăşi străzi în lucru, blocaje pe marile bulevarde, nici nu a mai contat!  S-a turnat beton, s-a (re)turnat asfalt, apoi au fost montate „popice” pentru a nu se mai urca tot mitocanul cu maşina pe trotuar. Ce mai contau „nişte bănuţi acolo”, dacă era vorba de confortul şi bunăstarea locuitorilor.
Bun! A rezolvat problema asfaltărilor, a bordurilor, a reasfaltărilor, apoi a locurilor de parcare, apoi a „popicelor”. Toate astea au însemnat contracte, toate contractele (sau aproape toate!) au fost executate în baza unor licitaţii, licitaţiile au fost câştigate de „cine a trebuit”, sfânta şpagă s-a dat (s-a luat), nici usturoi n-a mâncat... nici gura nu i-a mirosit!
După ce s-a rezolvat cu „rutierul”, s-a trecut la amenajarea parcurilor din ograda primăriei. Aici leagănele vechi din fier au fost înlocuite cu altele din plastic, nisipul a fost înlocuit cu plăci de tartan (sau cum s-o numi el). Frumos! Practic! Bravos Domnule Primar! Locuitorii din zona Parcului Titanii vă mulţumesc. Mai ales cei ce au copii.
Odată finalizată amenajarea Parcului Titanii, s-a trecut la reamenajarea Parcului IOR (cel care după ce s-a finalizat amenajarea şi-a schimbat denumirea în Parcul Alexandru Ioan Cuza). Aici au apărut porţi înalte din fier forjat, în faţa porţii principale din zona Baba Novac a fost amplasată o statuie a lui Alexandru Ioan Cuza (achiziţionată tot cu bani de la bugetul local),  în parc a fost construită o fântână frumos luminată odată cu lăsarea serii, colo s-a ridicat un foişor, colo o estradă, şi aici au fost reamenajate spaţiile de joacă pentru copii, au fost refăcute aleile, au fost plantate multe flori precum şi plante ornamentale. La acest parc... încă se lucrează! Dar... pentru tot ceea ce s-a înfăptuit până acum edilii merită o notă bună. Deja acest parc a devenit un loc de promenadă, în weekend găsind cu greu un loc de parcare de jur-împrejurul parcului, mai ales de când în parc au fost aduşi păuni, lebede albe sau negre, pe lângă raţele sălbatice care populau lacul până în această vară.

Ceva... am lăsat tocmai la urmă, oarecum... intenţionat!
Ca şi cetăţean, pe mine unul mă deranjează să văd că se efectuează aceeaşi lucrare de 3 ori în 3 ani consecutivi. Consider că acest lucru se poate numi şi „spălare oficială de bani”, sau bani risipiţi dintr-un buget ce nu suportă astfel de fapte. La momentul respectiv am încercat să găsesc oarece „circumstanţe atenuante” acestor fapte, deşi... mă gândesc că Don Primar ar fi trebuit să aibă un plan de acţiune, de dezvoltare a zonei, astfel încât „banul public” să nu fie irosit.

Numai că, „ceva” s-a întâmplat mai acum o jumătate de an. Intr-o dimineata frumoasa din toamna anului trecut, iesind din fumul (fumurile) unui club de prin centrul vechi, am decis sa ma aerisesc cu o plimbare matinala. Vremea plăcută de afară, soarele ce tocmai răsărea, nevoia de a-mi „curăţa bojogii”, în plus fiind împreună doar cu gândurile mele, am luat-o agale la pas din centrul vechi către Titan. De cum am păşit în zona sectorului 3 mergând de-a lungul Dâmboviţei, îmi vine-n minte un gând...
Asta-i o zonă foarte aglomerată. Numai că această aglomeraţie se referă la traficul rutier. Cât despre cel pietonal..., se poate spune că este inexistent! Pe partea cu TMB-ul, mai este cum mai este, dat fiind că pe acea parte se găseşte magazinul Unirea, mai sunt câteva restaurante, mai câte-o terasă, apoi Tribunalul. Pe partea pe care eu am ales să merg..., poate odată cu finalizarea Bibliotecii Naţionale să se mai schimbe această stare. Până atunci însă... „mai avem de mâncat o pâine”! Am trecut şi de Biblioteca Naţională, am trecut şi de semafor, deja am trecut într-o zonă care... chiar nu are parte de trafic pietonal. Aici, în partea dreaptă nu sunt decât rămăşiţele unui vechi şantier din vremurile lui Ceauşescu. A rămas doar o fundaţie care se întinde pe o mare suprafaţă de teren. Atunci mi-a venit ideea! Ce draq caută atâtea bănci într-o zonă în care de-a lungul unei zile întregi nu trec poate nici măcar 100 de persoane. Dar să mai şi stea să se odihnească! Uite-aşa m-am apucat într-o doară să m-apuc de numărat bănci!
Una..., două..., trei..., până la rondul de la P-ţa Alba Iulia ajunsesem la cca 200 de bucăţi, şi asta... numai pe o parte a bulevardului! Atunci mi-am adus aminte că în tot cartierul, pe toate străzile, prin parcuri fuseseră montate acel gen de bănci. Câte bănci d-astea se vor fi montat în tot sectorul? Câte mii? Poate... zeci de mii?
Apoi, la nici o lună după plimbarea matinală în cadrul căreia am avut „revelaţia bancară”, am constat că primăria a mai descoperit nişte locuri unde se mai puteau amplasa nişte bănci: pe aleile din faţa blocurilor. O scară de bloc... o bancă! O altă scară de bloc... altă bancă! În nici două luni de zile... tot cartierul a fost împânzit de bănci numai bune pentru aţi aşeza posteriorul pe ele şi a mânca seminţe ca tot mitocanul de rând!
Bună treabă a făcut Don Primar! Cum s-a mai gândit el la odihna si relaxarea poporului plătitor de taxe din sectorul păstorit de el... Dar şi furnizorul de bănci! Ăsta... a pus-o de nişte contracte barosane!

Mai acum o lună de zile, am fost cu copila-n parcul Titanii. Nici bine n-am intrat..., şi... Stupoare! Mai vechile bănci, băncile ce fuseseră montate cu doar un an de zile în urmă... erau schimbate cu un alt model! De ce oare a fost necesară înlocuirea unor bănci ce puteau dăinui încă mulţi ani în continuare? Înţeleg să se schimbe florile şi aranjamentele florale de pe scuaruri sau de prin parcuri de 3 sau 4 ori pe an, dar de aici şi până la schimbarea anuală de bănci... mi se pare distanţă mare!


De ce oare în sectorul 3 totul trebuie să se-ntâmple de 3 ori înainte de a se aşeza?


-          Don Primar! ZICE unii că matale ai avut în posesie o garsonieră de fo 40mp la venirea la Primăria de sector. Acuma... matale te cam lăfăi într-o somptuoasă vilă de 385mp situată-n Baloteşti pe malul lacului. Trecerea asta de la o amărâtă garsonieră de 40mp la ditamai vila să aibă legătură cu toate aceste (re)asfaltări, (re)schimbări de bănci, sau poate cu fântâna nouă de 1 mil de EUR pe care ai vrut să o faci în parcul Alexandru Ioan Cuza? Sau poate cu...?
-          Ce mai contează! Populaţia plătitoare de taxe şi biruri din sectorul 3 te preţuieşte! Ce mai contează cum ai făcut averea..., când zona s-a schimbat cu mult în bine. Poate... ar fi putut fi făcute cu mult mai multe, poate ritmul reabilitării blocurilor ar fi putut fi mai mare, dar din această activitate... probabil nu „ieşeau” decât nişte firimituri. Atenţie la „borcanul cu miere”. Este normal să bagi degetele şi să te lingi mai apoi, pentru a gusta din dulceaţa acesteia. Dar... conteză cât vâri mâna-n borcan!   


 
În ciclul “Ţara lu’ Popa’s”, mai puteţi citi:

duminică, 22 mai 2011

(Dez)Echilibru în natură 3




Unde s-au dus guguştiucii?

Cu mult timp în urmă... în vremurile copilăriei mele, îmi amintesc ca şi cum doar ieri s-ar fi întâmplat, prin copacii din spatele blocului unde locuiam şi locuiesc şi acum, îşi aveau cuiburile mai multe familii de guguştiuci. În dreptul bucătăriei mele fiind mai tot timpul două familii de zburătoare de le mai zice şi porumbei sălbatici. Dat fiind că erau învăţaţi să vină pe pervazul geamului, unde-n fiece dimineaţă îşi primeau tainul cel necesar, la un moment dat, într-o iarnă cu zile geroase au lăsat la o parte teama şi nici nu m-au mai aşteptat să închid geamul. Au venit să ciugulească exact de lângă mâna mea. O singură mişcare de-aş fi făcut... unul... tot l-aş fi prins! An de an, îşi cloceau ouălele, din care mai apoi ieşeau puii, astfel încât în permanenţă familiile de guguştiuci rămâneau o prezenţă constantă, chiar daca unii dintre ei mai ajungeau uneori să cadă în ghearele pisicilor. Stăteam la geam şi îi priveam cum stăteau ei unul lângă celălalt pe ramurile copacilor, îi priveam şi îi ascultam atunci când îşi cântau numele...
Odată cu schimbările climatice ce au dus la încălzirea vremii, guguştiucii, cei ce erau o prezenţă constantă în copacii bucureşteni, au început să dispară. În schimb, pescăruşii, păsări ce în copilărie puteau fi văzuţi cu preponderenţă în apropierea litoralului, acum au împânzit zona Titan, mai ales că lacul IOR căruia mai nou i se spune Parcul Alexandru Ioan Cuza, le oferă posibilitatea de a se hrăni, locuri unde îşi pot aşeza cuiburile liniştiţi şi unde se pot împerechea în voie.
Acum, cântecul guguştiucilor a fost înlocuit de ţipetele şi chirăiturile pescăruşilor...    


În ciclul “Trăirile lu’ Popa’s”, mai puteţi citi:

miercuri, 11 mai 2011

D'ale pomanagiilor...



Mai mult ca oricând..., în mare parte şi datorită situaţiei economice a ţării, neamul ăsta s-a umplut de pomanagii. Îi găseşti peste tot. Nu există limită de vârstă, nu contează sexul. Toţi au „ceva” în comun. Îi macină sărăcia. Stau în faţa bisericii sau la poarta cimitirelor în aşteptarea celor ce au pierdut pe cineva drag. Aşteaptă cu înfrigurare orice manifestare publică, electorală sau sărbătoare naţională, moment propice „pomenilor de stat”. Atunci să vezi aglomeraţie, îmbrânceli şi dat din coate în speranţa unui blid de fasole cu cârnaţi în plus. La pomana... iei ce ţi se dă, fie că-i fasole, fie că-s sarmale, fie că-s pungi gata pregătite cu d-ale gurii. Dacă mai cade şi câte-un păhărel de ţuică sau câte-un pahar de vin ori o cutie de bere...-i cu atât mai bine! Că doară cum să meargă mâncarea mai bine, dacă nu ajutată de-un păhărel.
Uite-aşa-şi  „omoară” foamea românii noştri tot mai sărăciţi. Dând din coate pentru un blid în plus!

Aşa cum spuneam într-un post anterior, de ceva timp mă ocup de buna deservire a clienţilor, cu masa de prânz, în cadrul unei firme de catering. Deoarece această săptămână a fost una mai „agitată”, unul dintre clienţii noştri având programate o serie de cursuri de perfecţionare, şedinţe de lucru cu board-ul extern (fapt ce a însemnat triplarea activităţii pe această relaţie), am fost „dedicat” doar pentru aceştia. O maşină întreagă de distribuit în 3 sau 4 locaţii ale aceleiaşi clădiri. Într-o parte clienţii obişnuiţi, într-o altă sală cursanţii, apoi într-o altă sală altă grupă..., şi nu în ultimul rând la sala de protocol. 



Ajung la sala de mese pentru livrare. La uşă deja sunt aştetat de câteva persoane ce au „scăpat” mai repede din chinul orelor de curs. Nici nu mă lasă să intru bine în sală, nici nu apuc să ridic capacul la prima ladă izotermă, când... se reped în sală mai rău ca ulii la vederea puilor de găină. Ce să aştepte să termin de descărcat, de ce să mai aştepte în ordine, de ce să mă aştepte pe mine să părăsesc sala, de ce să...
Erau în stare să-şi ia singuri porţiile din ladă! O stare de buluceală... totală!
Cobor la maşină să încarc pentru sala de protocol. Mă gândesc în sinea mea că aici treburile vor fi ceva mai lesnicioase, trag nădejde că aici totul va fi mult mai ordonat, sper că aceştia vor reuşi să se poarte ceva mai mai civilizat. Duc mâncarea şi salatele, le las în grija persoanei de la administrativ pentru a le aranja pe mese, iar eu fug repede la maşină pentru a mai lua o cutie ce conţinea pâinea şi desertul. Revin la sala de protocol unde rămn stupefiat! Mesele erau într-o stare de debandadă totală! Peste tot erau împrăştiate şerveţele folosite, sarea era împrăştiată pe mese, mâncare căzută din cleşti din cauza grabei... Nici bine nu am intrat, şi câţiva dintre ei ce observaseră ce mai era de mâncat prin lădiţa ce o ţineam în braţe, s-au şi aruncat asupra produselor. După ce le-am înşirat pe mese, cu lăzile golite în braţe, am reuşit cu greu să ies, după ce am tot încercat să-mi fac loc printre deţinătorii de farfurii ce-nfulecau cu spor, fară a mai vedea nimic din spaţiul înconjurător în afara blidului personal.



La-nceput au fost pomanagii şi calicii ce se bucurau la ce pica prin faţa cimitirului sau a bisericii. Din când în când..., odată cu sfinţirea unei noi biserici mai vezi o astfel de înghesuială, nu mai vorbesc de petrecerile prilejuite de „o zi mare”, motiv tocmai bun de speculat de către partide. Mai sunt şi aglomeraţiile din Hypermaket-Supermarket-urile ce-şi promovează anumite produse la preţuri „fără concurenţă”! Dar... în nici cele mai negre vise d-ale mele, nu aş fi gndit că la un asemenea „nivel”, între oameni cu o anumită pregătire, între oameni cu un grad de cultură ridicat, între oameni cu o poziţie socială..., aşa ceva se poate întâmpla!

Dacă la acest nivel oamenii se poartă aşa..., la ce să te mai aştepţi de la sărmanii acestui popor?


Hahal!   

Pozele... sunt cât se poate de reale!

În ciclul “Ţara lu’ Popa’s”, mai puteţi citi: